ELECTROENCEFALOGRAMA

Electroencefalograma

--------------------------------------------------------------------------------

Descriere test:


Electroencefalograma este un test efectuat pentru determinarea si inregistrarea activitatii electrice a creierului dumneavoastra. Pentru realizarea acestui test se vor folosi senzori speciali (electrozi) care vor fi atasati scalpului dumneavoastra. Acesti electrozi sunt conectati cu ajutorul unor fire la un computer, care inrregistreaza informatiile legate de activitatea electrica a creierului si le imprima pe o foaie de hartie sub forma unor linii curbe. Electroencefalograma are capacitatea de a depista anumite conditii medicale precum atacurile de apoplexie, prin inregistrarea activitatii electrice normale ale creierului.


De ce se face testul?


In mod normal medicul specialist poate dispune efectuarea electroencefalogramei in urmatoarele situatii:
- pentru diagnosticarea cazurilor de epilepsie si pentru depistarea tipului de atac cerebral (dintre toate testele EEGul este cel mai concludent pentru diagnosticarea acestor conditii medicale);
- diagnosticarea si descoperirea cauzelor care duc la pierderi de cunostinta sau dementa;
- evaluarea stadiului in care se afla creierul unei persoae in coma ( in acest caz scopul electroencefalogramei este sa descopere daca activitatea cerebrala a incetat);
- studierea problemelor legate de somn, precum nacrolepsia;
- monitorizarea activitatii unui pacient cu anestezie generala, efectuata in timpul unei interventii chirurgicale pe creier;
- diagnosticarea unei probleme fizice, cum sunt afectiuni ale creierului, ale coloanei vertebrale, sau a sistemului nervos, precum si probleme de sanatate mentala.


Pregatire pacient


Pentru ca acest test sa se desfasoare in bune conditii si pentru ca rezultatele testului sa fie cat mai concludente este important sa va informati medicul specialist in legatura cu orice tip de tratament pe care il urmati, indiferent daca acesta a necesitat sau nu prescrierea unei retete medicale. Este posibil ca medicul sa dispuna sistarea unor tratamente pe baza de sedative sau calmante, medicamente care relaxeaza muschii, somnifere, sau medicamente pentru atacurile cerebrale, ce pot sa influenteze rezultatele testului.

Cu 8 ore inainte de efectuarea electroencefalogramei nu trebuie sa consumati produse pe baza de cafeina, precum cafea, ceai, cola sau ciocolata.

Avand in vedere ca electrozii vor fi atasati direct pe scalp, este foarte important sa va spalati bine parul inainte de realizarea electroencefalogramei. Deasemenea nu trebuie sa folositi produse cosmetice de ingrijirea parului (spray fixativ, uleiuri, spuma de par, sau lotiuni) si nici balsam sau masti in momentul in care va spalati parul.

Pentru a putea fi depistate anumite anomalii ale activitatii electrice ale creierului este posibil ca medicul specialist sa va ceara sa nu dormiti sau sa dormiti mai putin decat de obicei cu o noapte inainte de efectuarea testului. Daca urmeaza sa fie testat copilul dumneavoastra incercati sa il impiedicati sa atipeasca inante de realizarea electroencefalogramei.


Cum se face testul?


Electroencefalograma poate fi realizata in spital sau chiar in cabinetul medicului specialist de catre o persoana cu pregatirea necesara pentru efectuarea acestui test. Electroencefalograma trebuie citita de un medic specializat in diagnostricarea si tratarea bolilor care afecteaza sistemul nervos (neurolog).

Pentru realizarea propriu-zisa a testului veti fi rugat sa va intindeti pe masa de consultaii sau sa stati relaxat in fotoliu cu ochii inchisi. Tehnicianul va atasa pe scalpul dumneavoastra aproximativ 16 pana la 25 electrozi, folosind o pasta speciala, lipicioasa. Uneori se poate folosi o casca ce are atasati direct pe ea electrozi stabili, iar ocazional acestia pot fi prevazuti cu mici ace.

Electrozii sunt cuplati cu ajutorul unor fire la un computer care inregistreaza activitatea electrica a creierului. Aceste informatii sunt transpuse sub forma unor linii curbe pe o foaie de hartie aflata in miscare.

In timpul desfasurarii electroencefalogramei trebuie sa stati nemiscat cu ochii inchisi, si sa nu vorbiti decat daca vi se cere. Este posibil ca inregistrarea datelor sa fi oprita la anumite intervale de timp pentru a va permite sa va schimbati pozitia si sa va reveniti putin din amorteala. In plus tehnicianul poate sa va ceara sa faceti anumite lucruri pentru a putea inregistra mai bine acitvitatea creierului:
- sa respirati adanc si la intervale scurte de timp (hiperventilatie). De obicei frecventa este de 20 de inspiratii pe minut timp de 3 minute;
- sa priviti catre o lumina puternica si intermitenta, produsa de stroboscop. Aceasta metoda poarta denumirea de stimulare stroboscopica;
-este posibil sa fie nevoie sa adormiti (daca nu puteti adormi, atunci vi se va administra un sedativ). In cazul in care electroencefalograma este efectuata pentru diagnosticarea problemelor legate de somn, cel mai probabil inregistrarea datelor va dura pe parcursul intregii nopti.

Durata normala a electroencefalogramei este de 1-2 ore, iar dupa incheierea acestui test va puteti relua activitatile normale.


Cum se simte?


Electroencefalograma nu presupune nici un fel de durere. Daca se va folosi pasta speciala pentru fixarea electrozilor pe scalp, este posibil sa fie nevoie sa va spalati parul pentru indepartarea acesteia. In cazurile rare, cand se vor folosi electrozii prevazuti cu ace, nu veti simti decat o usoara intepatura, ca si cum ati smulge un fir de par. Daca in schimb electrozii vor fi plasati la nivelul cavitatii nazale, puteti resimti o usoara senzatie de gadilat, sau durere, precum si aparitia sangerarilor la interval de 24 pana la 48 de ore de la efectuarea testului.

Daca vi se va cere ca in timpul testului sa respirati rapid si la intervale scurte de timp exista posibilitatea sa va simtiti usor ametiti si sa apara o usoara senzatie de amorteala la nivelul degetelor. Acesta reactie este normala si va disparea in cateva minute de cand veti incepe sa respirati din nou normal.


Riscuri


Electroencefalograma este unul dintre cele mai sigure teste, deoarece desi testul masoara activitatea electrica a creierului, in nici un moment impulsuri electrice nu sunt transmise in organism.

Daca suferiti de epilepsie sau atacuri de apoplexie este posibil ca acestea sa apara in timpul testului. Daca acest lucru se intampla nu trebuie sa va ingrijorati deoarece tehnicianul are pregatirea necesara pentru a va acorda primul ajutor.


Rezultate


Pentru stabilirea rezultatelor electroencefalogramei trebuie sa stiti ca exista mai multe tipuri de unde ale creierului:
-undele alfa, care au o frecventa de 8-12 cicluri pe secunda. Aceste unde sunt prezente la nivelul creierului numai atunci cand suntem in stare de veghe, dar tinem ochii inchisi si mintea este in alerta. Undele alfa dipar atunci cand deschidem ochii sau ne concentram;
-undele beta, care au o frecventa de 13-30 cicluri pe secunda. Aceste unde se formeaza de obicei in momentul in care ne aflam intr-o stare de agitatie sau cand in organism sunt inregistrate doze mari ale anumitor medicamente precum benzodiazepina;
-undele delta, care au o frecventa de mai putin de 3 cicluri pe secunda. Aceste unde pot fi regasite numai cand dormim, sau la copii;
-undele theta, care au o frecventa de 4-7 cicluri pe secunda. Ca si undele delta aceste unde pot fi regasite numai cand dormim, sau la copii.

Rezultatele testului trebuie citite de un medic spcializat in diagnosticarea si tratarea bolilor sistemului nervos (neurolog).
Pentru ca rezulatele sa fie multumitoare electroencefalograma trebuie sa cuprinda:
-la adulti, in stare de veghe cu precadere unde alfa si beta;
-doua parti ale creierului cuprind acelasi tip de unde;
-EEG nu inregistreaza pulseuri sau incetiniri ale activitatii electrice a creierului;
-daca se recurge si la stimularea stroboscopica, partea occipitala a creierului poate sa reactioneze usor, dar per ansamblu undele creierului ar trebui sa pastreze parametrii nomali.

Rezultate anormale ale electroencefalogramei pot cuprinde urmatoarele manifestari:
-doua parti ale creierului prezinta tipuri diferite ale activitatii electrice. Acest lucru se poate datora anumitor probleme ale unei parti a creierului;
-EEG inregisreaza pulseuri sau incetiniri ale activitati undelor formate la nivel cerebral. Aceste schimbari se pot datora unor tumori cerebrale, infectiillor, leziunilor, atacurilor cerebrale sau epilepsiei. In cazurile de epilespsie localizarea si tipul undelor poarta un rol esential in stabilirea tipului epilepsiei sau al atacului de apoplexie. Cu toate acestea la cei mai multi dintre pacientii care sufera de epilepsie, rezultatele electroencefalogramei se pot incadra in parametrii normali daca este efectuata intre doua manifestari ale bolii);
-EEG inregistreaza variatii ale undelor, manifestate in mai multe zone ale creierului. Acest lucru se poate datora intoxicatiilor medicamentoase, infectiilor (encefalita), disfunctii metabolice (cetoacidoza diabetica). Toate aceste conditii medicale influenteaza echilibrul chimic al intregului organism.
-EEG inregistreaza prezenta undelor delta sau a unui nivel ridicat al undelor theta la adultii in stare de veghe. Acest lucru poate fi cauzat de leziuni ale creierului, anumite boli ale sistemului nervos, sau poate fi pur si simplu cauzat de anumite medicamente;
-EEG nu inregisreaza nici un fel de activitate electrica la nivel cerebral (pe foaia de hartie se imprima o linie dreapta). Acest lucru indica faptul ca activitatea cerebrala a incetat, avand de obicei drept cauza lipsa de oxigen sau de sange a creierului. Situatia aceasta este cel mai des intalnita la persoanele care au fost in coma.


Ce poate afecta testul?


Rezultatele testului pot fi influentate daca:
-va miscati prea mult in timpul efectuarii testului;
-administrarea tratamentelor pentru atacurile de epilepsie (medicamente antiepileptice), sedative, calmante sau barbiturati;
-aplicarea produselor cosmetice sau de intretinere direct pe par inainte de efectuarea testului, situatie care poate ingreuna plasarea electrozilor la nivelul scalpului.


Alte informatii


Este bine ca inainte de efectuarea propriu-zisa a testului sa vorbiti cu medicul dumneavoastra specialist in legatura cu orice nelamurire legata de metoda folosita in cazul electroencefalogramei, precum si despre riscurile pe care acesta le implica.

SOMNUL

Somn


Somnul este o stare fiziologică periodică şi reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conştienţei, prin abolirea parţială a sensibilităţii şi încetinirea funcţiilor vieţii organice (ritm respirator, ritm cardiac, relaxare musculară, scăderea temperaturii cu aproximativ 0,5 grade C, scăderea funcţiilor secretorii). În timp ce mulţi dintre noi cred că somnul este o întindere temporală în care nu se întâmplă nimic, somnul este, de fapt, cel puţin din punct de vedere neurologic, o perioadă de timp foarte aglomerată. Deşi importanţa somnului nu poate fi discutată, oamenii de ştiinţă nu cunosc cu exactitate de ce este atât de important pentru supravieţuirea noastră.
Cuprins
• 1 Mecanismele somnului
o 1.1 Mecanismele neurofiziologice ale somnului
o 1.2 Mecanismele biochimice ale somnului
• 2 Motive
• 3 Scopul somnului
• 4 Ritmurile circadiene
• 5 Dereglări ale somnului
o 5.1 Dereglările cantitative ale somnului
 5.1.1 Insomnia
 5.1.2 Etiologia insomniilor
 5.1.3 Patogenia insomniilor
 5.1.4 Hipersomniile
 5.1.5 Narcolepsia
o 5.2 Alte dereglări

Mecanismele somnului
Alternanţa stării de veghe-somn reprezintă o particularitate a bioritmicităţii proceselor fiziologice, care decurg într-un organism dotat cu sistem nervos. Determinismul bioritmurilor circadiene veghe-somn este reglat printr-un “ceas intern”, având o componentă ereditară şi una elaborată în ontogeneză, în funcţie de condiţiile mediului fizic, familial şi social. O serie de factori, printre care activitatea fizică şi intelectuală, condiţiile de viaţă, variaţiile neperiodice ale programului de lucru etc., pot influenţa durata somnului. Trebuie menţionat efectul emoţiilor şi al durerii asupra ritmului nictemeral (circadian). Sincronizarea bioritmurilor este controlată de sistemul nervos, endocrin, fiind influenţată de intensitatea luminii şi de alternanţa lumină-întuneric. Sistemul limbic (în special prin hipocamp) poate produce o stare de excitaţie crescută a formaţiunilor implicate în starea de veghe şi o inhibiţie a celor implicate în somn, producând trezire şi insomnie.
Mecanismele neurofiziologice ale somnului
Asupra mecanismului de producere a somnului au fost propuse mai multe ipoteze. Conform unei ipoteze somnul este un proces pasiv, datorat oboselii neuronilor care menţin starea vigilă, astfel constituind o perioadă de odihnă a creierului. Toate datele investigaţiilor neurofiziologice însă, indică că, în diferite etape ale somnului activitatea neuronală a creierului nu încetează, ci are o complexitate egală cu cea din starea de veghe.
O altă ipoteză – a inhibiţiei active - susţine că în creier există centri, care induc în mod activ starea de somn, prin inhibarea sistemului activator ascendent din formaţia reticulară. În determinarea alternanţei somn-veghe, în afara structurilor participante la starea de conştienţă (trunchiul cerebral şi nucleii bazali, formaţiunea reticulară - sistemul activator ascendent (SAA), hipotalamusul posterior, scoarţa cerebrală, sistemul “centrencefalic”), participă şi unele zone ale somnului în număr de cinci, diseminate în porţiunea anterioară a formaţiunii reticulare a trunchiului cerebral, situate una la nivel bulbar, alta la nivel pontin şi trei la nivelul nucleilor cenuşii centrali.
Se cunosc două tipuri comportamentale de somn: somnul lent (faza clasică a somnului) şi somnul paradoxal. Somnul lent (somnul cu unde lente sau faza NREM-non-rapid eye movement) este caracterizat electroencefalografic prin unde lente de mare voltaj şi sincrone cu frecvenţa 12-14 cicli pe secundă (c/sec). În această fază a somnului se produc o serie de modificări funcţionale: diminuarea frecvenţei mişcărilor respiratorii cu scăderea ventilaţiei pulmonare, bradicardie, scăderea uşoară a presiunii arteriale prin scăderea volumului sanguin şi vasodilataţie periferică, creşterea uşoară a debitului sanguin cerebral, modificări minime în concentraţia principalilor constituienţi sanguini, creşterea eozinofilelor sanguine şi a STH-lui, scăderea fluxului sanguin renal, uşoară hipotermie, menţinerea reflexelor spinale, reducerea tonusului muşchilor scheletici etc. În afara modificării conştiinţei, în faza de somn lent se produc şi importante modificări în activitatea SNC: creşterea pragului multor reflexe, posibilitatea apariţiei reflexelor patologice, diminuarea uşoară a reflexelor osteo-tendinoase, contracţia tonică a sfincterelor vezicii urinare şi anal.
Somnul cu unde rapide sau paradoxal (faza REM- rapid eye movement) alternează cu perioadele de somn lent. Denumirea respectivă se datorează faptului, că în această perioadă subiectul este foarte agitat, cu mişcări oculare şi cu modificări fiziologice diferite de cele din faza de somn lent şi care în ansamblu sugerează un somn superficial, deşi în realitate profunzimea somnului este mai mare.
Episoadele de somn rapid apar la om la fiecare 80-120 min, sunt regulate şi durează 5-30 min, fiind ceva mai scurte în prima parte a nopţii, cu tendinţă de mărire spre dimineaţă. Maturizarea mai precoce a structurilor cerebrale arhaice de care depinde somnul paradoxal (trunchiul cerebral, nucleii cenuşii centrali, hipotalamusul, hipocampul şi sistemul limbic) explică de ce la sugar faza paradoxală a somnului este predominantă, în timp ce la adulţi şi bătrâni durata ei scade. Somnul paradoxal este caracterizat electroencefalografic prin unde frecvente, ( 2-6 c/sec) cu voltaj redus şi ocazional cu ritm alfa. Este caracteristică şi apariţia unor salve de unde monofazice cu frecvenţa 2-3 c/sec (“în dinţi de ferestrău”), adesea de amplitudine foarte mare, în special în regiunile frontale, care precedă salvele sau mişcările rapide oculare. În faza de somn paradoxal se constată abolirea totală a activităţii musculare scheletice, inclusiv a muşchilor antigravitaţionali şi ai cefei, modificări ale ritmului cardiac şi respirator, modificări ale ECG, uşoară tendinţă de creştere a presiunii arteriale, vasoconstricţie periferică, diminuarea motilităţii şi creşterea secreţiei acide gastrice la bolnavii cu ulcere gastro-duodenale, scăderea volumului şi creşterea osmolarităţii urinare, erecţie spontană nocturnă etc. Se susţine, că somnul paradoxal se produce printr-o stimulare intrinsecă, periodică a sistemului activator ascendent, suprapus peste mecanismele naturale de somn, suficientă pentru a determina visele, însă insuficientă pentru trezirea persoanei. Somnul paradoxal poate fi desemnat şi ca o expresie a unei funcţii periodice de stocare a informaţiei la nivel molecular. Incidenţa relativ crescută a somnului paradoxal în perioada neonatală, când procesele “plastice” ale memoriei sunt cele mai active, justifică ipoteza intervenţiei acestui tip de somn în procesele de memorie.
Somnul paradoxal pare să depindă de un mecanism periodic situat în punte şi, în special, în nucleul reticulat caudal, constituind un “trigger” al activităţii neuronale tonice ascendente de angajare a cortexului cerebral şi a segmentelor eferente şi pare a fi identic cu cel al stării de trezire. O serie de experienţe demonstrează, că multe dintre modificările ce caracterizează componenţa fazică a somnului paradoxal sunt iniţiate printr-o activare a nucleilor vestibulari. Se presupune, că somnul cu unde rapide joacă un mare rol în maturizarea funcţională a SNC. Unii autori afirmă, că în timpul fazei paradoxale a somnului se produc procese reparative a proteinelor, acidului ribonucleic şi a rezervelor catecolaminice.
Se mai consideră că în faza paradoxală decurg procese esenţiale de consolidare a memoriei. Anume în această fază se produce şi prelucrarea programei de comportament, ce-şi are realizare ulterior în vise. Visele atestă, că somnul nu este o stare total lipsită de conştiinţă ca narcoza sau coma. În timpul viselor se aduce în lumina conştiinţei experienţa anterioară (din punct de vedere fiziologic visele reprezintă o trezire corticală spre lumea interoiară asupra experienţei proprii). Dacă somnul este considerat ca una din formele de adaptare a organismului la factorii mediului înconjurător, evident că mecanismele serotonin- şi adrenergice ale somnului joacă un rol important în procesele de adaptare în general.
Cele două modalităţi de somn, deşi diferite comportamental, sunt intim legate între ele, în sensul că somnul lent ar acţiona ca un mecanism primar de inducere a somnului paradoxal sau ca o precondiţie a acestuia. Somnul este unanim considerat ca rezultatul unei activităţi nervoase, dar mecanismele sale fiziologice au fost diferit interpretate: “oboseală sinaptică a neuronilor SAA, suprimarea stimulilor aferenţi interoceptivi activatori, hiperactivitatea centrilor ce induc somnul (prin stimuli monotoni care nu trezesc interes, dar produc fenomenul de obişnuinţă), concomitent cu slăbirea activităţiim centrilor de trezire.
S-au acumulat dovezi care pledează pentru existenţa unor mecanisme sincronizatoare, localizate în regiunea rostrală a tractului solitar şi a nucleului reticular ventral adiacent. Ipoteza existenţei, pe lângă sistemul reticulat activator, a unui grup antagonist sincronizator în trunchiul cerebral inferior apare astfel destul de plauzibilă, rămânând însă nerezolvat mecanismul prin care acest grup îşi exercită efectele, precum şi interacţiunea cu SAA. O explicaţie simplă şi atractivă ar fi aceea, că fiecare acţionează de o manieră diferită asupra peacemaker-lui talamic, rezultatul final (somn sau trezire) fiind dependent de gradul relativ al activităţii fiecărui grup. Regiunea sincronizatoare poate opera prin inhibiţia SAA de care este reciproc legată, ambele fiind influenţate de sistemele cortico-reticulate, somnul sau trezirea fiind astfel rezultatul unor interacţiuni mult mai complexe. Distrugerea experimentală a structurilor cerebrale, anterior chiasmei, sau a suprafeţei orbitale neocorticale produce hiperactivitate şi insomnie, iar stimularea cu frecvenţă joasă a acestor regiuni determină sincronizare şi somn.
Mecanismele biochimice ale somnului
Bazele biochimice ale somnului până în prezent nu sunt pe deplin definite. Este foarte probabil, că aminele biogene şi, în special, serotonina, să inducă şi să controleze stările de veghe şi de somn. Implicarea serotoninei în “biochimia” somnului e sugerată de o serie de constatări. Astfel L-triptofanul creşte faza paradoxală a somnului iar rezerpina, care produce o depleţie a monoaminelor din creier, exercită efect similar. În favoarea participării aminelor biogene în biochimia somnului pledează şi următoarele constatări experimentale: neuronii nucleilor rafeului median al trunchiului cerebral conţin cantităţi mari de serotonină, iar porţiunile laterale ale punţii - cantităţi mari de noradrenalină (norepinefrină); depleţia serotoninei din creier sau blocarea farmacologică a sintezei acesteea produc o dereglare atât a somnului cu unde lente, cât şi a celui paradoxal; administrarea de 5-hidroxitriptofan (precursor al serotoninei) ameliorează somnul în insomnie; administrarea de rezerpină – substanţă ce induce depleţia serotoninâei şi norepinefrinei în creier – produce insomnie, în timp ce administrarea de 5-hidroxitriptofan restabileşte rapid somnul lent, însă nu şi cel paradoxal. În mecanismele biochimice ale somnului un rol important îi revine norepinefrinei. Astfel, drogurile prin inhibiţia sintezei norepinefrinei suprimă somnul rapid, dieta bogată în fenilalanină (precursor al norepinefrinei) provoacă o tulburare atât a somnului, cât şi a memoriei. Blocarea căilor noradrenergice de către 6-hidroxi-dopa, care diminuează conţinutul de noradrenalină (NA) în mezencefal, reduce starea de veghe şi perioada somnului paradoxal. Amfetamina micşorează durata atât a somnului lent, cât şi a celui paradoxal. Posibil, semnificaţia biologică a somnului constă în menţinerea homeostaziei monoaminergice a creierului. Există dovezi experimentale care pledează pentru participarea adenozinei la producerea somnului. Injectarea de adenozină în ventriculul cerebral la şobolani, prelungeşte durata somnului lent, pe când cofeina şi alte metilxantine provoacă insomnie prin blocarea receptorilor adenozinici. Este confirmată reciprocitatea şi conexiunea sistemelor serotonin- şi noradrenergice în mecanismele reglării ciclurilor veghe-somn. Astfel, inhibiţia sintezei serotoninei şi lezarea nucleilor trunchilui cerebral provoacă insomnie, iar lezarea fusului noradrenergic dorsal provoacă hipersomnie, însoţită cu mărirea fazei somnului paradoxal şi a metabolismului serotoninei. Deşi serotonina participă în reglarea ambelor faze ale somnului, şi în particular a somnului paradoxal, mecanismele de bază a acestuia sunt determinate de sistemul noradrenergic şi, probabil, de sistemul colinergic, de neuroni localizaţi în locus coeruleus (LC), de unde începe sistemul ascendent noradrenergic. Astfel, colinoliticele (atropina, hemicolina) administrate direct în LC suprimă faza paradoxală a somnului, fiind un argument in favoarea participării mecanismului noradrenergic în declanşarea somnului rapid. În prezent, din ţesutul creierului, sânge, lichidul cefalo-rahidian au fost separate substanţe, în special de natură proteică, denumite “factori ai somnului” (delta-factor, factorul S etc.), care provoacă somnul cu unde lente. Probabil, în faza cu unde lente a somnului se formează factori, ce activează mecanismele fazei somnului paradoxal. O dovadă a existenţei factorilor umorali este şi posibilitatea reglării umorale a fazelor somnului. Aceste date privind heterogenitatea somnului de noapte ca aspect electrografic şi comportamental precum şi cele privind stucturile şi mecanismele biochimice implicate în determinarea lui au permis o sistematizare şi o interpretare mai fundamentală cu problemele legate de patologia somnului.

Motive
Somnul este esenţial vieţii. Animalele de laborator private de somn au murit. Nici oamenii nu par sa fie imuni la efectele lipsei de somn care le ameninţă traiul. Un sondaj condus de American Cancer Society concluzionează faptul că oamenii ce dorm mai puţin de 6 ore pe noapte sau care dorm mai mult de 9 ore, au avut o rată a morţii cu 30% mai mare decât cei care dorm în mod obişnuit 7 - 8 ore. Chiar şi cei care au dormit mai puţin de 6 ore şi în general nu au avut probleme de sănătate au avut o rată a morţii de 1,8 ori mai mare decât cei ce au dormit orele "normale".
Scopul somnului
Există mai multe teorii în această privinţă:
• Teoria adaptivă: Această teorie ne spune că somnul îmbunătăţeşte şansele de supravieţuire ale unui animal. Cele care obişnuiesc să doarmă conform modului lor de viaţă au cele mai mari şanse de supravieţuire. Speciile nocturne au somnul diferit de vânătorii diurni, spre exemplu.
• Teoria Conservării Energiei: Animalele ce au un stil de viaţă alert şi cu metabolismul rapid dorm mai mult decât cele care ard caloriile mai încet, astfel conservându-şi energia pentru partidele de vânătoare.
• Teoria Restaurării: Conform acestei teorii, corpul se restaurează pe parcursul somnului. Cercetătorii cunosc faptul că neuro-toxinele sunt neutralizate în timpul somnului şi faptul că celulele se divid, ţesuturile se sintetizează şi hormoni de creştere sunt eliberaţi în timpul etapelor de somn cu emisii de unde slabe (sau non-REM). Atleţii, spre exemplu, petrec mai mult timp în etapele 3 şi 4 (unde slabe) decât alţii, iar copii şi tinerii de asemenea.
• Teoria Programării-Reprogramării: Această teorie susţine că informaţia inutilă este "ştearsă" şi că informaţia importantă este întipărită într-o memorie mai puternică. Copii, care acumulează informaţie la o rată mult mai mare decât în orice altă etapă evolutivă a vieţii, dorm cel mai mult. Cu toate acestea, somnul poate să nu fie similar întipăririi informaţiilor învăţate la şcoală, spre exemplu.
Cercetări recente indică faptul că somnul REM ar putea fi soluţia. Copiii şi tinerii parcurg în timpul somnului o perioada REM mai mare decât a adulţilor, iar adulţii care sunt la şcoală sau trec prin perioade de solicitare intelectuală acumulativă intensă cunosc o creştere temporală a somnului REM. Când oamenii sunt privaţi de somnul REM sunt mai puţin pricepuţi la a rezolva probleme creative.
Ritmurile circadiene
"Ceasul biologic" al fiecărei persoane corespunde în mare aproximaţie cu ciclul unei zile, iar de fapt, "circadian" înseamnă "aproximativ o zi". Ciclul de veghe şi somn este strâns legat de temperatura corpului: cu cât temperatura este mai mare, cu atât suntem mai activi; de partea cealaltă, cu cât temperatura scade, starea de somnolenţă începe să apară. Ritmurile corpului par a se baza pe două perioade de somn în fiecare zi: una lungă pe parcursul nopţii şi una scurtă, la amiază, când mulţi oameni obişnuiesc să doarmă sau cel puţin să se odihnească, oprindu-se din alerta obişnuită celorlalte momente ale zilei.
Cercetătorii au aflat că atunci când oamenii sunt îndepărtaţi de orice sursă a timpului exact (ceasuri, lumina solară etc.), "ceasul" lor intern pare să funcţioneze pentru o zi de aproximativ 25 de ore. Dacă "ceasul biologic" se desincronizează cu cel al societăţii, încep să apară probleme legate de somn.
Dereglări ale somnului
Perturbările somnului sunt frecvent întâlnite. O privare de somn sau o dereglare a ritmului circadian poate să ducă la o deteriorare importantă a activităţii zilnice. O serie de modificări intrinseci sau extrinseci (mediu, medicamente sau afecţiuni) pot conduce la apariţia unor tulburări de somn sau de ritm circadian. Tulburările somnului pot fi de ordin cantitativ (hiper- sau hiposomnii) şi de ordin calitativ (parasomnii).
Dereglările cantitative ale somnului
Insomnia
Insomnia este o tulburare a naturii şi duratei somnului. Insomnia este subdivizată în dificultăţile de adormire (insomnie de adormire), treziri frecvente şi prelungite (insomnie de menţinere a somnului), sau dorinţa de a adormi în continuare în ciuda unui somn cu o durată adecvată (somn non reparator).
Etiologia insomniilor
Cele mai frecvente cauze ale insomniilor sunt aferenţele senzitive şi senzoriale intense care duc la o stare de hiperexcitabilitate a sistemelor reticulate de trezire, hiperdinamismele afective corespunzătoare unor situaţii caracterizate prin stress, anxietate sau preocupări “intense”, utilizarea unor substanţe medicamentoase (amfetamine, psihotonice, antiserotoninice de tipul paraclorfenilalaninei, cofeină, stricnină, efedrină, atropină şi beladonă, fosfaţi, alcool etilic etc.), bolile psihice (mania, hipomania, schizofrenia, nevrozele, psihozele maniacodepresive), bolile organice ale sistemului nervos central, bolile infecţioase şi febrile, patologiile endocrine (hipertiroidism), bolile organice generale etc.
Patogenia insomniilor
Mecanismele fiziopatologice responsabile de producerea insomniilor rezidă, probabil, în modificările excitabilităţii formaţiunii reticulare şi a structurilor hipnogene (lezarea lor traumatică, tumori, infecţii). Acestora li se adaugă unele tulburări biochimice interesând monoaminele cerebrale, care, generate în exces produc o stare de hiperexcitabilitate a structurilor ”vigilizante” sau alterează inducerea somnului lent din caza deficitului de serotonină.
• Tipurile de insomnii
o Insomnia de scurtă durată apare pe parcursul a câteva zile până la trei săptămâni. Insomnia de lungă durată sau cronică durează luni şi ani şi prezintă reflexul obişnuit al unei situaţii psihiatrice sau medicale cronice, utilizării unor medicamente sau o tulburare de somn primară.
o Insomnia psihofiziologică este o tulburare de comportament în care subiectul e preocupat de faptul că nu poate adormi în timpul nopţii. În acest caz, tulburarea de somn este declanşată de un eveniment afectiv generator de stress. Aceşti pacienţi adorm mai uşor la ore neobişnuite sau atunci când se află în afara locului lor obişnuit.
o Insomnia extrinsecă (tranzitorie, situaţională) poate surveni dipă o schimbare de mediu inainte sau după un eveniment vital important, o boală, un accident profesional, un examen etc. Se manifestă prin creşterea perioadei de adormire, treziri repetate sau trezire matinală precoce.
o Insomnie de altitudine se întâlneşte în condiţii de hipobarie şi se manifestă prin treziri frecvente după adormire, durata somnului fiind păstrată
o Insomniile viscerale. După cauzele cele mai frecvente ele pot fi digestive (în sindroame dispeptice sau dureroase - ulcer, crize gastrice, constipaţii), cardiace (prin dispnee de decubit în insuficienţele cardiovasculare, crize de angor sau de astm cardiac), pulmonare (astmul bronşic), urinare (nefrite cronice, nicturie, adenoame de prostată cu polakiurie).
o Insomnii organice cerebrale din arteriopatii, tumori, debutul unor meningite, sifilisul nervos, coreea acută gravă.
o Insomnii endocrine- boala Basedow, discrinii cu hipersimpaticotonie.
o Insomnii nevrotice: constituie varietatea etiologică cea mai frecventă. În acest grup se încadrează o mare parte a aşa-ziselor “insomnii esenţiale”. Sunt determinate îndeosebi de nevrozele obsesionale, obsesivo-fobice, anxioase şi depresive.
o Insomnii psihotice. Se manifestă în deosebi în cadrul psihozelor acute de tip maniacal, delirant sau confuzional. Electroencefalografic se remarcă importante fenomene de dezorganizare a somnului. O insomnie în aceste cazuri poate preceda o apropiată reacutizare a simptomatologiei.
o Insomnii în cursul toxicomaniilor (prin droguri psihotrope, încetarea administrării de hipnoticeâ etc).
o Insomnii prin intoxicaţii medicamentoase cu digitală, salicilaţi, efedrină.
o Insomnii prin consum exagerat de cafea şi ceai.
Hipersomniile
Hipersomniile reprezintă un exces de somn, care diferă de cel normal prin durată, profunzimea şi bruscheţea apariţiei. Hipersomnia trebuie diferenţiată de starea comatoasă prin caracterul reversibil al somnului. Dualităţii formelor de somn îi corespunde şi o dualitate a hipersomniilor, unele corespunzând fazei de somn lent, iar altele fazei de somn rapid.
• Hipersomnia simptomatică (idiopatică) apare într-o serie de boli cerebrale organice, precum encefalita, encefalopatiile toxice sau metabolice, tumori, accidente cerebrale vasculare sau leziuni traumatice. Spre deosebire de comă, din care pacientul nu poate fi trezit, în hipersomnia simptomatică somnul este discontinuu
Patogenia hipersomniei simptomatice depinde de factorul ce o provoacă. Astfel, în hipersomniile simptomatice din cursul encefalopatiei hepatice (encefalopatia porto-cava din ciroze, tumori hepatice, hepatite etc.) apariţia simptoamelor şi a stării de somnolenţă este atribuită unor substanţe toxice rezultate din alterarea funcţionalităţii hepatice. Dintre acestea, mai cunoscut este amoniacul, care unindu-se cu acidul alfa-cetoglutaric blochează ciclul Krebs, perturbând astfel metabolismul oxidativ al celulei nervoase şi întârziind conducerea sinaptică prin inhibiţia colinesterazei. Hipersomniile din encefalopatia respiratorie (insuficienţa respiratorie cronică, sindromul Pickwick etc.) au la bază un mecanism fiziopatologic complex. Creşterea rezistenţei cutiei toracice şi a plămânilor, obezitatea excesivă mediastinală şi diafragmală împiedică excursurile respiratorii provoacă hipoventilaţie alveolară, însoţită de hipercapnie. La rândul său, hipercapnia provoacă diminuarea tonusului neuronilor structurilor implicate în mecanismul de trezire şi duce la o stare de somnolenţă permanentă superficială. Hipersomniile simptomatice sunt întâlnite şi în cadrul unor boli endocrine, mai ales, în insuficienţa corticosuprarenaliană, în hipotiroidie etc. Unele afecţiuni psihice sunt însoţite de aşa numitele “hipersomnii psihogene” manifestate prin somnambulism, anxietate, schizofrenie, isterie, etc. Tumorile cerebrale pot produce hipersomnii atât prin afecţiunea directă a structurilor nervoase implicate în mecanismul producerii somnului, cât şi prin hipertensiunea intracraniană. Hipersomniile în bolile vasculare cerebrale prezintă consecinţa unor tulburări de irigare a regiunilor antrenate ( talamus, subtalamus, regiunile pedunculare şi diencefalice).
• Hipersomniile funcţionale includ hipersomniile în care nu se poate evedenţia nici o cauză organică generatoare a excesului de somn. Odată cu individualizarea celor două forme de somn s-au creat premize pentru diferenţierea unor hipersomnii funcţionale, ce corespund somnului lent, de altele ce corespund somnului paradoxal (narcolepsia). Sunt descrise unele hipersomnii simple “esenţiale” (diurne sau nocturne) în care somnul, deşi durează mult, nu este însoţit de alte manifestări clinice sau anomalii bioelectrice.
Hipersomniile funcţionale pot dura câteva ore, zile, chiar săptămâni şi pot să apară la intervale de o lună până la căţiva ani. Alte hipersomnii funcţionale sunt însoţite de tulburări ale respiraţiei, aşa-numita apnee de somn.
Narcolepsia
Narcolepsia este definită ca un sindrom de origine necunoscută, caracterizat prin anomalii ale somnului, incluzând somnolenţa diurnă exagerată, somn nocturn patologic şi manifestări anormale ale somnului REM; ultimele apar sub forma instalării bruşte a somnului REM şi a corelatului proceselor inhibitorii caracteristice, cataplexia şi paraliziile de somn; somnolenţa diurnă, cataplexia şi, mai rar, paraliziile de somn şi halucinaţiile hipnagogice sunt simptomele majore ale bolii.
Alte dereglări
• Sindromul picioarelor neliniştite (RLS - „Restless Leg Syndrome”, sau sindromul Wittmaack-Ekbom)
o Mioclonus nocturn (PLMD - „Periodic Limb Movement Disorder”)
o Hipersomnie
 Hipersomnie Recurentă - include sindromul Kleine-Levin
 Hipersomnie Posttraumatică
 Hipersomnie "Sănătoasă"
o Dereglări ale Ritmului Circadian
 DSPS (Sindromul Fazei de Somn Întârziată - „Delayed Sleep Phase Syndrome”)
 ASPS (Sindromul Fazei de Somn Înaintată - „Advanced Sleep Phase Syndrome”)
 Aritmie circadiană (Sindromul Non-24)
• Parasomnii
o RBD (REM Sleep Behaviour Disorder)
o Panica nocturnă (Coşmaruri)
o Somnambulism
o Bruxism (Scrâşnirea dinţilor)
o Udarea Patului sau Enuresis nocturn.
o SIDS (Deces subit în timpul somnului)
o Vorbitul prin somn
• Condiţii medicale sau psihiatrice ce pot produce dereglări ale somnului
o Psihoze (precum Schizofrenia)
o Dereglări de comportament
o Depresii
o Anxietate
o Panică
o Alcoolism
• Boala somnului - răspândită de musca Tsetse
• Sforăitul - Nu este neapărat o dereglare, dar poate fi una din simptomele unei probleme acute şi poate cauza probleme partenerului de pat sau de cameră.
Ca un aspect divers, contrar opiniei populare, somnul după masă, în particular, nu are efecte asupra depunerii de grăsime în organism. Acest aspect depinde de stilul de viaţă al persoanei, întrucât prelucrarea caloriilor de către organism nu se produce într-un interval de câteva ore sau minute cât timp are loc somnul de după masă. În schimb, ştiinţa ne demonstrează că lipsa somnului duce la producerea a două tipuri de hormoni ce provoacă poftă de mâncare. Somnul în sine, este un proces ce consumă calorii, chiar dacă mai puţine decât mersul pe jos, spre exemplu, dar nu poate fi răspunzător pentru depunerea grăsimii în organism.

GANDIRE

Gândire
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări.
Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.

Cuprins
• 1 Conţinutul informaţional al gândirii
• 2 Gândirea la animale şi gândirea la oameni
• 3 Gândirea şi necunoaşterea datorată lipsei de gândire
• 4 Funcţiile gândirii
• 5 Structurile operatorii ale gândirii
• 6 Produsul gândirii
• 7 Vezi şi
• 8 Cuvinte asemănătoare

Conţinutul informaţional al gândirii
Gândirea este un proces de cunoaştere, alături de senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie. Procesele de cunoaştere au un punct comun în reflectarea realităţii – ele reflectă aspecte, laturi, însuşiri ale realităţii. Dar, în timp ce procesele senzoriale reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor, gândirea reflectă însuşiri esenţiale (invarianţi cognitivi). Un invariant cognitiv exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil şi definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene.
Însuşirile concret intuitive fiind accesibile simţurilor, ne apar aşa cum sunt ele. În schimb, gândirea trece dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de particular la general. Însuşirile esenţiale sunt impalpabile, inaccesibile simţurilor. În schimb, sunt accesibile simţurilor prin intermediul unor operaţii complexe de abstractizare şi generalizare. Însuşirile esenţiale sunt extrase din realitate, îndepărtându-se tot ceea ce este conjunctural, contextual, neesenţial.
Reflectarea din gândire este o reflectare multiplă, mijlocită prin intermediul cunoaşterii perceptive, a reprezentărilor, a experienţei acumulate, dar mai ales prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice. Limbajul este un factor mijlocitor şi un mecanism de integrare şi vehiculare a informaţiei.
Reflectarea din gândire, spre deosebire de cea din procesele senzoriale, se desfăşoară pe axa timpului, între trecut, prezent şi viitor. Gândirea îşi extrage conţinuturile din stocurile memoriei, le reactualizează selectiv în raport cu cerinţele prezentului şi emite predicţii cu privire la viitor. Reflectarea din gândire prezintă un grad înalt de libertate, astfel încât se poate deplasa nu numai pe axa timpului, ci şi pe verticala cunoaşterii.
Gândirea la animale şi gândirea la oameni
Animalele au acţiune de judecată (gândire primitivă) bazată pe instinct şi acumulare de calităţi prin selecţie naturală, genetică, ceea ce uneori e foarte util, dar nu posedă capacităţi de gândire abstractă, conştientă, adică, capacităţi de a-şi autodirecţiona gândirea, pentru a atinge un anumit scop. Gândirea animalelor este definită şi se rezumă de obicei la reacţii faţă de factorii de mediu, tinzând spre, dar practic niciodată atingând nivelul gândirii umane, în timp ce, gândirea umană, se formează conştient pornind de la idei şi necesităţi, care dau naştere la scopuri care trebuie atinse. Gândirea umană devine astfel autonomă, constând din reacţii la stimuli interni, ce ţin tot de procesul de gândire (de gânduri anterioare) şi nu neapărat de stimuli externi, cum ar fi evenimentele care au loc in mediul în care fiinţa îşi desfăşoară activitatea.
Gândirea şi necunoaşterea datorată lipsei de gândire
Necunoaşterea oamenilor se referă în primul rând la importanţa cunoaşterii, drept cunoaştere a evenimentelor şi experienţelor anterioare (cunoaşterea istoriei), importanţă de care majoritatea oamenilor nu mai ţin cont şi care poate duce la catastrofe concretizate prin repetarea unor fenomene, de exemplu istorice, catastrofale, care ar trebui să ducă la înţelegerea lor ca pericole potenţiale şi posibile, probabile sau chiar iminente, care trebuie prevăzute şi evitate în baza experienţelor trecute, în scopul evitării consecinţelor negative de amploare mai mare sau mai mică, de la caz la caz.
În al doilea rând, necunoaşterea oamenilor are la bază indiferenţa acestora faţă de ce se întâmplă în jurul lor, indiferenţă căpătată printr-o educaţie greşită care nu pune accent pe cunoaştere şi nu îl învaţă pe individ, nimic despre societate, despre rolul său în societate şi despre modul în care trebuie să arate o societate civilizată.
În al treilea rând, necunoaşterea oamenilor are drept cauză stilul de viaţă superficial, lipsit de procesul de gândire şi analiză, care ar trebui să definească orice fiinţă umană, pentru că, cel puţin teoretic toţi facem parte din aceeaşi specie numită ştiinţific „homo sapiens”, adică omul care gândeşte sau omul înţelept. Această sintagmă defineşte desigur doar capacitatea genetică a omului de a gândi, şi nu gândirea în sine, ceea ce însemnă că, chiar dacă toţi putem gândi, nu toţi şi facem acest lucru, sau nu toţi facem acest lucru cum trebuie.
Funcţiile gândirii
Gândirea are o funcţie cognitivă, având rolul esenţial în cunoaşterea abstractă, formală a realităţii. În baza acestei funcţii, gândirea realizează trecerea dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de formă la conţinut.
O a doua funcţie este cea adaptativ reglatorie. Gândirea are un rol central în sistemul psihic uman. Pe de o parte, gândirea valorifică rezultatele celorlalte activităţi şi procese psihice, fiind multiplu mijlocită. Pe de altă parte, gândirea valorizează, dezvoltă şi perfecţionează celelalte procese psihice. În acest mod, se dezvoltă formele complexe ale percepţiei şi observaţia, reprezentările generale, memoria logică, imaginaţia reproductivă, motivaţia cognitivă etc.
Structurile operatorii ale gândirii
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de structuri operatorii, fiind procesul psihic maximal operaţionalizat. Operaţiile fundamentale ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea şi concretizarea.
Produsul gândirii
Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme cognitive încheiate.
Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, legice şi necesare, cu privire la o întreagă clasă de obiecte sau fenomene.
Structura de conţinut a procesului gândirii nu este o simplă înlănţuire de noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a noţiunilor în judecăţi şi a acestora în raţionamente.
Judecata este o structură informaţională mai complexă, care reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea luată separat sunt ascunse. Raţionamentul este o structură informaţională discursivă şi ierarhizată, în care gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii).
Cel mai important aspect psihologic al noţiunii ca produs al gândirii este trăirea ei în plan subiectiv ca semnificaţie. A gândi înseamnă a înţelege, a pătrunde semnificaţia noţiunilor cu care operăm. Altfel, noţiunile nu sunt decât, cel mult, etichete verbale lipsite de conţinut.

CREATIVITATEA

Ce este Creativitatea?
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Creativitatea defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul.


Creativitatea
Problema creativităţii

________________________________________
Sensuri şi definiţii
Conceptul de creativitate, unul dintre cele mai fascinante concepte cu care a operat vreodată ştiinţa, este încă insuficient delimitat şi definit. Aceasta se explică prin complexitatea procesului creativ, ca şi prin diversitatea domeniilor în care se realizează creaţia. După unii autori, acest lucru se întâmplă ori de câte ori o noţiune este difuzată de la un grup restrâns de specialişti la o populaţie mai largă, pierzându-şi astfel caracterul univoc, stabilitatea şi rigoarea. Nu este vorba de un proces de degradare, ci de asimilare a gândirii logice individuale la gândirea socială.
Problemă de cercetare pentru psihologi, pedagogi, psihanalişti, filosofi, esteticieni, sociologi şi sociologi ai culturii, axiologi, antropologi, economişti - dată fiind complexitatea uimitoare a fenomenului, creativitatea este şi în atenţia lingviştilor şi a psiholingviştilor. Precizarea termenului, impunerea lui în limbă din palierul neologismelor în cel al limbii comune şi menţionarea lui nu numai în dicţionarele lexicale, dar şi în cele de pedagogie şi de psihologie, sunt tot atâţia paşi în conştientizarea şi valorificarea creativităţii.
Termenul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin "creare", care înseamnă "a zămisli", "a făuri", "a crea", "a naşte". Însăşi etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvârşeşte şi cuprinde atât originea cât şi scopul. Termenul şi noţiunea generică au fost introduse pentru prima dată, în anul 1937, de psihologul american G.W. Allport, care simţise nevoia să transforme adjectivul "creative", prin sufixare, în "creativity", lărgind sfera semantică a cuvântului şi impunându-l ca substantiv cu drepturi depline, aşa cum apare mai târziu în literatura şi dicţionarele de specialitate. În anii '70, neologismul preluat din limba engleză s-a impus în majoritatea limbilor de circulaţie internaţională ("créativité" în franceză, "Kreativität" în germană, "creativita" în italiană, etc.), înlocuind eventualii termeni folosiţi până atunci (cf. în germană se folosea termenul "das Schöpferische" = "forţa de creaţie"). La noi, D. Caracostea folosea termenul încă din 1943, în lucrarea "Creativitatea eminesciană", în sensul de originalitate încorporată în opere de artă.
Discutarea conceptului de creativitate ridică o problemă de bază a comunicării. Pe de o parte, întrebuinţarea termenilor de "creativitate" şi de "gândire divergentă" ca sinonimi conduce la admiterea unei relaţii între ele ceea ce nu e dovedit de stările obiective. Pe de altă parte, este dificil să negăm o asemenea relaţie şi încă să n-o raportăm la cercetarea şi practica în domeniu când mulţi cercetători şi practicieni care abordează subiectul consideră că termenii sunt interschimbabili. Suntem de acord cu precizarea pe care o fac în continuare Husen & Postlethwaite: "Întrucât transferul de deprinderi nu pare să se facă uşor, profesorul trebuie să aplice gândirea divergentă în orice context posibil al curriculumului (s.n.). Având în vedere valoarea acestor exerciţii în ansamblul programului educaţional, este într-adevăr util pentru formare să fie aplicate oriunde este posibil".
Dar creativitatea nu înseamnă numai atât. Larga putere de iradiere a conceptului este surprinsă numai în practica educaţională. "Dificultăţile psihologice şi teoretic-sociale ale problemelor creativităţii se cristalizează în şcoală".
Astăzi, într-o lume de largă deschidere democratică, recunoaşterea şi promovarea creativităţii nu este numai un deziderat, ci o reală şi stringentă necesitate. Încă de acum două decenii, psihologul Morris Stein anunţa acest prag de minunată deschidere pentru creativitate şi spiritele creative: "O societate care stimulează creativitatea asigură cetăţenilor săi patru libertăţi de bază: libertatea de studiu şi pregătire, libertatea de explorare şi investigare, libertatea de exprimare şi libertatea de a fi ei înşişi". Acest din urmă "a fi tu însuţi" îl vizează formarea creativă şi învăţământul românesc.
(Adaptare după cartea "Formarea formatorilor ca educatori ai creativităţii", scrisă de Sanda-Marina Bădulescu)

________________________________________


Creaţia de cultură o înţelegem ca un fel de compromis, solicitat de conflictul virtual dintre existenţa umană şi Marele Anonim. - Lucian Blaga
Pe când teologii preamăresc Creaţia Divină, savanţii şi artiştii problematizează neîncetat creativitatea umană. Într-adevăr, problema creativităţii este abordată şi se formulează în funcţie de contextul social. Pentru simplificare, putem considera Dicţionarele ca reflectând destul de fidel aceste oscilaţii de interes şi modalităţi de prezentare.
Ultima ediţie Dicţionarului enciclopedic (1993) consideră “Creativitatea ca trăsătură complexă a personalităţii umane, desemnând capacitatea de a realiza ceva inedit, original”. Caracterizarea aparţine psihologilor şi oferă ceva mai mult decât ediţia anterioară; Dicţionarul Enciclopedic Român (1962) nu trata subiectul ca atare, ci numai “Creaţia Artistică”. Tot ce aflăm sub acest titlu este că opera de artă rezultă dintr-un proces îndatorat talentului şi fanteziei artistului, respectiv concepţiei sale despre lume.
Ceva mai amplu se tratează problema în Dicţionarul de Estetică Generală (1972), care insistă asupra fenomenului de producere a unicatelor şi a diversităţii interpretărilor lui. Astfel, în istoria culturii, creaţia artistică apare ca:
• act delirant, chiar demenţial sau mistic, impuls al Divinităţii (Platon),
• expresie sensibilă a Ideii Absolute (Hegel),
• activitate spirituală prelogică şi amorală (B. Croce),
• revelaţie pură (A. Brémond),
• o compensaţie sau manifestare sublimată a refulărilor instinctuale (S. Freud),
• un produs patologic (C. Lombroso) sau al dicteului automat (A. Bréton),
• act gratuit, aleator sau simplu joc (K. Gross),
• expresie a sintezei armonioase şi superioare a disponibilităţilor vitale (J. M. Guyau),
• proces natural continuat pe planul spiritualităţii (G. Séailles), etc.
Insistenţa cu care se repune mereu şi varietatea soluţiilor oferite, din care am menţionat numai câteva, subliniază importanţa problemei. Dificultatea de a o expune în puţine cuvinte se traduce prin erori, îndepsebi prin circularitatea definiţiei. De exemplu, în Dicţionarul Webster (Enciclopedic, Neprescurtat!, 1994) aflăm la articolul CREATIVITATE formulările evident incorente: 1. Starea sau calitatea de a fi creativ; 2. Abilitate sau proces creativ.
În continuare ne limităm la comentarea a două concepţii ce au favorizat în timp rezolvări aparte pentru problema creativităţii: acţionalismul şi cognitivismul.
(Adaptare după articolul "Problema creativităţii, ieri şi astăzi", scris de conf.dr.ing. G.G. Constandache,
Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane, Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti)
________________________________________
Creativitatea aparţine tuturor
Dacă acceptăm, împreună cu teoreticienii acţionalismului, despre creativitate că aparţine fiecărui individ, trebuie făcută precizarea că este totuşi mai puternic dezvoltată la anumiţi oameni (talente, genii) şi constituie chiar justificarea de bază a activităţii (pasionate), chiar a muncii multora dintre ei. Oricât pare de dificil, se poate măsura originalitatea câmpului activ de percepere sau conţinutul percepţiei corespunzând mulţimii “aberaţiilor posibile” (alterări voite, căutate) relativ la elementele componente.
________________________________________
Invenţie şi creativitate
Se impune următoarea precizare: pe când invenţia reprezintă simultan actul creator şi produsul creaţiei, conceptul psihologic de creativitate desemnează puterea inovatoare sau capacitatea creativă privită din unghiul de vedere al randamentului. În acest fel se pot evidenţia indivizi care dovedesc mai multă creativitate decât ceilalţi colegi din domeniul de activitate considerat folosind teste de creativitate.
________________________________________
Inteligenţa creatoare şi gândirea divergentă
Inteligenţa creatoare se recunoaşte prin atitudinea spiritului faţă de problemă (faţă de dat) sau faţă de realitate. În loc de a se mulţumi să descrie, să contemple, el caută totdeauna să privească mai departe, la conexiuni mai profunde, la urmări mai îndepărtate. Se orientează spre cercetarea “diferitului”, a tot ce este “altfel”, spre a proceda în mod inedit, cu ingeniuozitate. Aceasta este perspectiva care favorizează apariţia ideilor novatoare (concepţii, teorii, prototipuri, proiecte). O astfel de perspectivă denotă, aşa cum a arătat J.P. Guilford, o gândire divergentă, care nu se limitează la cunoscut sau obşnuinţă (rutină); această gândire fiind contrară celei numită convergentă, al cărei câmp de investigaţie este limitat prin conformism sau pasivitate.
________________________________________
Creativitatea şi pedagogia
Tocmai pentru că disponibilitatea numită creativitate se remarcă îndeosebi prin atitudine intelectuală novatoare, ea poate fi dezvoltată printr-o pedagogie adecvată, care trezeşte şi încurajează acest mod de a privi lucrurile, stimulându-l printr-o problematizare şi interogaţie permanentă ce pune subiectul în situaţia de a se reanaliza şi redefini continuu.
________________________________________
Antrenarea creativităţii
Astfel înţeles, antrenamentul dedicat creativităţii reprezintă nu doar un imperativ utilitarist (economic) în cadrul societăţilor industriale aflate în expansiune, unde inovaţia este cheia succesului pentru întreprinderi, grupuri şi indivizi, ci totodată un adevărat exerciţiu spiritual (invitînd la conduită etică), exerciţiu care promovează sinele (eul cu vocaţie), capabil să se repună mereu în discuţie, punându-se sub semnul întrebării, autocenzurându-se şi autoprimenindu-se.
________________________________________
Perspectiva cognitivistă
• Creativitatea este capacitatea de a realiza un produs nou şi adaptat?
• Judecarea şi aprecierea creativităţii la ingineri şi la artişti
• Grade de creativitate: consensul social pentru apreciere
• Teste de creativitate: multitudinea şi fluiditatea răspunsurilor, varietatea soluţiilor depinde de aspecte cognitive, emoţionale, dar şi de personalitate
• Creativitatea autorului funcţie de natura procesului productiv: hazardul, regulile şi intenţia
• Sistemele artificiale pot fi creative?
• Creativitatea dependentă de cultură şi de epocă istorică: conflictul dintre tradiţie şi tendinţele novatoare
• Abordarea cogniţiei creative în ştiinţele cognitive
________________________________________
Capacitatea de a realiza un produs nou şi adaptat
Psihologii înţeleg prin creativitate dispoziţia inventivă sau capacitatea de înnoire existentă în stare potenţială la orice individ uman şi la toate vârstele. Copilul, care-şi manifestă permanent mirarea şi surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluenţat încă de educaţia rutinieră, este considerat prototipul creativităţii. Mai trebuie precizat că, strâns legată de mediul socio-cultural, această tendinţă naturală, firească a omului, de realizare a sinelui, presupune condiţii favorabile spre a se exprima ca ingeniozitate elaborată. Teama faţă de orice deviere de la normă (convenţie, tradiţie) sau conformismul social are ca efect dispariţia oricărei urme de originalitate, fiind capcana în care eşuează creativitatea multor indivizi.
________________________________________
Judecarea şi aprecierea creativităţii
În psihologia cognitivă, creativitatea se defineşte prin capacitatea de a realiza un produs care să fie simultan inedit şi adecvat. Acest produs (operă filosofică sau muzicală, lucrare beletristică sau articol ştiinţific etc.) poate însemna idee, compoziţie muzicală, relatare istorică, comunicare savantă sau articol publicitar şi orice altă formă de creaţie. În general, un produs nou trebuie să fie original şi neprevăzut. Acesta trebuie să se deosebească de ceea ce autorul însuşi sau alte persoane au realizat până acum în domeniu. Totuşi, o soluţie nouă nu poate fi considerată creativă decât când este adecvată, adică satisface diferitele cerinţe (constrângeri) ale unei probleme. Importanţa acordată acestor două criterii, noutatea şi adecvarea, în cadrul judecăţilor asupra creativităţii, variază după indivizi şi după naura problemelor/sarcinilor asumate. De exemplu, criteriul adaptării este mai puternic implicat în produsele creative ale inginerilor, decât în operele artiştilor.
________________________________________
Grade de creativitate
Nu există norme absolute (universale în timp şi spaţiu) care să asigure judecata critică şi aprecierea valorizatoare a unui produs, a unei realizări sau soluţii (rezolvări). Arbitrajul sau judecările asupra creativităţii presupun de fapt un consens social (quasi-unanimitate) din care decurg recunoaşterea şi uneori recompensa. Un judecător (arbitru) unic, un comitet alcătuit din mai multe persoane autorizate/avizate sau chiar o societate în ansamblu uneori, evaluează operele (artistice, ştiinţifice, tehnice etc.) şi determină gradul de creativitate în raport cu alte produse de acelaşi gen. În acelaşi mod, nivelul global de creativitate al unei persoane sau al unui grup (colectiv de elaborare) poate fi evaluat în raport cu acela al altor indivizi sau grupuri din domeniu.
________________________________________
Teste de creativitate
Unii psihologi au propus teste de creativitate. Cele mai cunoscute aparţin lui Joy P. Guilford şi E. Paul Torrance, în care se solicită subiectului analizat să producă numărul maxim de soluţii diferite pentru o problemă dată. De exemplu, poate fi vorba de a enumera într-un interval de timp limitat toate utilizările posibile, pentru o cutie de carton (ambalaj, piedestal, ascunziş etc.). În astfel de probe, creativitatea este evaluată prin fluiditatea răspunsurilor (numărul variantelor propuse), flexibilitatea lor (numărul de categorii diferite în care aceste răspunsuri pot fi clasate) şi gradul de originalitate (funcţie inversă de frecvenţa lor în populaţia de referinţă). Aceste teste pun accent pe varietatea soluţiilor, aşadar pe gândirea “divergentă”.
________________________________________
Creativitatea autorului funcţie de natura procesului productiv
Însăşi natura procesului de producţie, realizare, creaţie, poate fi luată în consideraţie pentru a judeca dacă un produs stă mărturie, reprezintă o dovadă pentru creativitatea autorului său. O operă, o lucrare de orice gen, creată prin hazard sau prin simpla aplicare a regulilor specificate de altcineva, este considerată de obicei ca mai puţin creativă decât opera sau lucrarea rezultată dintr-un efort deosebit, continuu şi intenţional (deliberat, conştient), care a avut de învins anumite probleme în realizare.
________________________________________
Sistemele artificiale pot fi creative
În aceeaşi ordine de idei, creativitatea sistemelor artificiale pentru tratarea informaţiei este subiect de dezbatere (maşina are inventivitate?) deoarece dacă răspunsurile (soluţiile) aestora sunt deseori noi şi adecvate constrângerilor date în probleme, procesele de producere (aflare) a acestor răspunsuri nu sunt în mod necesar cele presupuse (implicate) de creativitatea umană.
________________________________________
Creativitatea dependentă de cultură şi de epocă istorică
În ultimă instanţă, concepţia asupra creativităţii poate varia după cultura şi epoca istorică în cadrul cărora ne situăm. Realizarea piramidelor în Egiptul antic şi producerea roboţilor cu inteligenţă artificială în zilele noastre nu se judecă cu aceleaşi criterii. De exemplu, în anumite cluburi, creativitatea este concentrată în produs şi presupune totdeauna o ruptură cu tradiţia (schimbare de paradigmă sau ideal), pe când în alte culturi, se valorizează procesul de creaţie mai mult decât rezultatul şi totodată utilizarea novatoare a elementelor tradiţionale.
________________________________________
Abordarea cogniţiei creative în ştiinţele cognitive
Într-o situaţie de complementaritate cu acţionalismul discutat mai înainte, se află doctrina cognitivistă, care abordează creativitatea cu mijloace mult mai tehnice (calculatorul ca instrument de simulare şi ca model de funcţionare pentru orice sistem cognitiv), luând în consideraţie şi alte aspecte ale problemei.
Cognitivismul postulează existenţa de reprezentări mentale simbolice, concepute ca enunţuri ale unui limbaj formal intern (al gândirii) şi consideră procesele cognitive ca procese calculatorii, ce operează asupra acestor reprezentări conform unui sistem de reguli formale (riguros precizate). Această paradigmă se inspiră mult din lucrările asupra calculabilităţii şi sistemelor formale care au condus la apariţia calculatoarelor electronice (şi a Inteligenţei artificiale).
Totuşi, tendinţa cea mai recentă este de a considera creativitatea ca “o capacitate multidimensională în care intervin nu numai aspecte cognitive, ci totodată aspecte emoţionale şi chiar trăsături de personalitate (Vocabulaire de sciences cognitives, 1998, PUF). Studiul creativităţii cunoaşte astăzi un spor de interes în psihologie datorită perspectivei de “abordare a cogniţiei creative” în cadrul căreia este vorba de a înţelege procesele creative prin aplicarea metodelor şi conceptelor din ştiinţele cognitive. De exemplu, tipul căruia îi aparţine o stare mentală se determină prin rolul său funcţional, adică prin relaţia cauzală pe care o întreţine cu alte stări mentale, cu stimulii şi comportamentele corespunzătoare. În plus, nivelul descrierii stărilor şi proceselor mentale (simultan reprezentaţional şi calculatoriu) este considerat ca larg autonom în raport cu nivelul descrierii fizice a sistemului material (hardware) care îi oferă substratul.
________________________________________
« Ochiul, care se vede în faţa unei configuraţii accentuat polisemantică, are la dispoziţie două puncte de referinţă, chiar dacă acestea sunt elementare: sesizează direcţii preferate, aluzii ale unor relaţii » (U. Eco). « Bunul gust depăşeşte regula strictei imitări, chiar dacă aceasta este indicată de şcoală şi de pedanţi, în favoarea unei imitări creatoare, care adaugă formelor caracter poetic, le exagerează, le măreşte, le corectează şi le înfrumuseţează » (S. Kofman).
Orice limbaj realmente vorbit se opune limbajelor artificiale (sistemelor formale) a căror sintaxă şi reguli de utilizare sunt determinate prin scopuri teoretice. Iar Wittgenstein a subliniat că este necesară scufundarea într-un mod de viaţă spre a înţelege structura specifică şi conceptele de bază ale limbajului cotidian.
Pentru a evita neînţelegerile generate de folosirea incorectă şi neglijentă a limbajului, prevenind capcanele limbii naturale, s-a făcut apel tot la mijloacele oferite de limbaj, mergînd până la căutarea unei ordini logice, după care datele simţurilor să poată fi adecvat interpretate. S-a considerat ca fiind un limbaj perfect din punct de vedere logic acela în care forma de suprafaţă a oricărei propoziţii este transparentă pentru forma sa logică. Cu alte cuvinte, acel limbaj unde capacităţile inferenţiale sunt uşor vizibile în forma de suprafaţă a propoziţiilor construite în cadul său.


Relaţia informaţie – adevăr şi certitudine – probabilitate
Suntem puşi în faţa alternativei de a nu folosi teoria informaţiei sau de a căuta căi care să nu ducă la aproximaţii plauzibile şi utilizabile. De altfel, aşa cum a precizat Petre Botezatu, relaţia de adevăr care se stabilşte între constructe şi fapte, mai precis între propoziţii asupra elementelor din constructe şi propoziţii asupra faptelor presupune existenţa unui conţinut informaţional. Apelând la semantica lui Wittgenstein, Carnap şi Bar-Hillel s-a arătat că “din perspectiva dimensiunii aletice, informaţia interesează numai sub aspectul certitudinii”. Cu alte cuvinte, informaţia cuprinsă în propoziţii, ca proporţie a cazurilor respinse faţă de totalitatea cazurilor posibile, presupune grade de certitudine, acestea fiind totodată grade de probabilitate ale enunţului sau teoriei, aceasta din urmă nefiind altceva decât o clasă de enunţuri integrate (p. 35, Adevăruri despre adevăr, Junimea-Iaşi, 1981).

INTELIGENTA EMOTIONALA

Inteligenta Emotionala
Ce este IE?
Ce este Inteligenta Emotionala?
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur.
Componente ale Inteligentei Emotionale
Auto–Constientizarea
* Determinarea punctelor forte si a limitarilor
* Constientizarea emotiilor si a efectelor acestora asupra comportamentului, precum si de impactul acestora asupra celorlalti.
* Analiza comportamentului dinr-o perspectiva introspectiva.
Managementul Emotiilor
* Obtinerea abilitatilor de a face fata in mod eficient stresului si frustrarii.
* Sa fii flexibil si sa doresti sa te adaptezi la schimbare.
Imaginea proprie si Auto–motivarea
* Dezvoltarea unui simt de autoevaluare si increderea in abilitatile de a face fata cererilor.
* Motivarea prin factori interni precum nevoia de realizare si nevoia de dezvoltare personala.
Abilitati sociale
* Ascultare activa
* Intrare in raport cu ceea ce simt ceilalti
* Prevenirea unei influente negative a factorilor emotionali asupra capacitatii de ascultare
* Asertivitate
* Gestionarea conflictelor
Beneficiile Inteligentei Emotionale
* Performante marite
* Motivatie imbunatatita
* Inovatie sporita
* Incredere
* Leadership si management eficient
* Munca in echipa excelenta
Originile conceptului de „Inteligenta Emotionala”
Termenul „inteligenta emotionala” a fost folosit pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala.
In 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: ”Inteligente Multiple”. El argumenta ca exista nu doar un singur tip de inteligenta ca si cea masurata prin teste si dezvoltata in cadrul scolar, ci multiple tipuri de inteligente. El a inventat sintagma : „ Nu intrebati, cat de destepti sunteti, ci cum sunteti inteligenti”. Gardner a identificat 7 tipuri de inteligenta diferite de abilitatile comunicative si matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus si doua abilitati personale: auto-constientizarea starilor interioare si interactivitatea sociala eficienta.
Cele 7 tipuri de inteligente ale lui Gardner sunt:
* Inteligenta Matematica–Logica
* Inteligenta Interpersonala
* Inteligenta Spatiala
* Inteligenta Ritmic–Muzicala
* Inteligenta Intrapersonala
* Inteligenta Kinestetica
* Inteligenta Lingvistic–Verbala
De la inceput poate fi observat ca inter-personalul si intra-personalul sunt vazute ca doua inteligente separate si corespund cu definitia de Inteligenta Emotionala.
Legatura dintre Inteligenta Emotionala si IQ?
Multi ani au existat dispute intre cei care sustin diverse teorii si factori ca fiind in legatura cu coeficientul IQ. Principalele dileme le-au reprezentat tntrebarile: „Este cineva innascut cu un anumit IQ si nimic nu poate modifica asta sau este IQ-ul o abilitate care poate fi invata si antrenata?” si „De ce anumite persoane inteligente au performante scazute si de ce anumite persoane slab pregatite au performante marite?”. Nu sunt deocamdata raspunsuri clare, dar in general este acceptat faptul ca exista un numar mare de factori de interferenta precum stresul si aptitudinile si imaginea de sine care pot influenta performantele si care au o influenta si mai mare asupra succesului comparativ cu abilitatile innascute. In prezent, problema este legata nu de cat de mult ai sau de unde provine ceea ce ai, ci ce poti face cu ce ai. Intr-un mod asemanator se pune problema si in cazul Inteligentei Emotionale. Decat sa se masaore anumiti coeficienti, este mai util sa se identifice factorii care impiedica folosirea optima a aptitudinilor care exista si de a invata cum sa se foloseasca acesti factori eficient. Inteligenta Emotionala nu are limite; oricine e pregatit si doreste poate sa-si imbunatateasca nivelul de Inteligenta Emotionala.
A deveni mai Inteligent Emotional implica urmatoarele presupozitii:
Fiecare experienta implica o reactie emotionala, iar pentru a trata mai eficient emotiile, o persoana trebuie:
* Sa remarce emotiile
* Sa simta emotiile
* Sa sesizeze ce anumite transmite emotia
* Sa dezvolte si sa urmareasca un nou fir al actiunii
Practicand cele de mai sus cu regularitate si sarguinta se poate imbunati nivelul de Inteligenta Emotionala. Pana recent activitatile si procesele mentale au fost apreciate mai sus de cele emotionale. In realitate ambele au o importanta egala. Inteligenta Emotionala stabileste importanta emotiilorin viata de zi cu zi.

MEMORIA

Memorie

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi reproducerea senzaţiilor, sentimentelor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut. Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, eul, dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.
Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei şi adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se datorează plasticităţii creierului – proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi – şi capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi comunitar.
Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferenţierea şi individualizarea capacităţii reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informaţiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.
La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi modul de funcţionare al percepţiei, reprezentării şi gândirii există o condiţionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.
Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic.
În investigarea şi evaluarea nivelului de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.

Cuprins
• 1 Clasificare
• 2 Conţinutul informaţional al memoriei
• 3 Funcţiile memoriei
• 4 Structurile operatorii ale memoriei
• 5 Produsul memoriei
• 6 Vezi şi
• 7 Note

Clasificare
După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare şi reactualizare, delimităm memoria involuntară şi memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informaţională preferenţială, s-au identificat memoria imagistic-intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.
Conţinutul informaţional al memoriei
Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în trecut.
Conţinuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe, noţiuni, experienţe afective, experienţe sociale, ş.a.m.d.. Conţinutul reflectoriu constituie şi un criteriu de clasificare a unor forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.
Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situaţională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

Funcţiile memoriei
Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.
Structurile operatorii ale memoriei
Memoria dispune de structuri operatorii complexe şi numeroase. Guilford include memoria în cadrul operaţiilor, ceea ce sugerează nivelul ei înalt de operaţionalizare. Informaţiile nu sunt preluate ca atare, ci se intervine asupra lor prin operaţii de organizare, sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste operaţii conferă conţinuturilor memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid şi eficient în învăţare, înţelegere, rezolvare de probleme.
Produsul memoriei
În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării.
Reproducerea este forma complexă şi superioară a reactualizării, ea realizându-se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând mai ales reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta subiectului, a stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii procedeelor mintale folosite, precum şi a procedeelor mnemotehnice.

Memoria de foarte scurtă durată
Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât excitaţia provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de "staţii" intermediare, întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerție, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă. Această persistență e foarte importantă; datorită ei, când mergem, nu vedem toate obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanți care apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mișcării.

Memorie de scurtă durată
Modelul memoriei după Atkinson şi Shiffrin
Memoria de scurtă (MSD) se referă la o memorie cu o capacitate limitată care intermediază informaţia între memoria senzorială (MS) şi memoria de lungă durată (MLD). Un alt termen pentru memoia de scurtă durată este memorie de lucru.
MS şi MLD
Iniţial s-a consierat că între MSD şi MLD ar exista diferenţe structurale, dar s-a constatat că de fapt cele două sunt stări diferite ale aceluiaşi sistem. Memoria de scurtă durată este acea parte a memoriei care este activată la un moment dat. Din această cauză această memorie se mai numeşte şi memorie de lucru.
Capacitate
Capacitatea memoriei de lucru este în medie de 7 obiecte, dar variază între 5 şi 9. Totuşi capacitatea ei poate fi mai mare în funcţie de tehnicile mnezice. De exemplu dacă este vorba despre obiecte cu sens se poate reţine mai multă informaţie. G. A. Miller înaintează noţiunea de "chunck", care este "cea mai înaltă modalitate de organizare a informaţiei de care dispune un subiect la un moment dat" (Mircea Miclea, 2003, p. 194).
Exemplu:
în loc de a reţine 0 0 4 0 2 3 8 1 2 0 1 este mai uşor să reţinem 0040 prefixul telefonic al României, 238 mii de km2 suprafaţa României şi 12/01 ziua naţională a României.
Cu alte cuvinte limita MSD nu se referă la cantitatea de informaţie ci la unităţile de seminificaţie pe care le poate stoca. Realizarea acestor unităţi de informaţii, denumite chunks, se realizează prin procesări descendente, adică este influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
Durata MSD
Studiile experimentale au arătat că în primele 6 secunde se uită peste 50% din materialul memorat, şi după 15 secunde se uită 90% (din total). Efectul de interferenţă, inhibiţia laterală, sau poziţia în serie sunt factori care influenţează amintirea informaţiilor

Memorie senzorială
Memoria senzorială se referă la persistenţa unei reprezentări senzoriale a unui obiect după ce acesta nu mai acţionează asupra receptorilor. Durata ei este de câteva sutimi de secundă. Este specifică fiecărei modalităţi senzoriale: memorie iconică pentru văz, ecoică pentru auz, tactilă, etc. .

Exemplu
Dacă auzim un sunet dela un CD-player, după ce acesta încetează, reprezentarea sa rămâne în memoria senzorială pentru scurt timp. Asemănător, dacă privim o poză, după ce ne îndreptăm privirea în altă parte, pentru câteva clipe vom păstra în memoria senzorială acea imagine.

Memoria senzorială
Reţinere stimulilor în memoria senzorială este necesară pentru extragerea trăsăturilor sale, care vor fi ulterior prelucrate. Această memorie este utilă în momentul în care clipim sau în timpul sacadelor, în rest stimulii persistă destul timp pentru a putea fi prelucraţi direct. Durata ei este de aproximativ 100 milisecunde pentru memoria iconică şi 200 milisecunde pentru cea ecoică. În memoria senzorială se reţin informaţii precategoriale, iar retenţia se face automat, şi preatenşional. Această memorie are o locaţie precisă în creier.

Memorie semantică
Reţinerea stimulilor în memoria senzorială este necesară pentru extragerea trăsăturilor sale, care vor fi ulterior prelucrate. Această memorie este utilă în momentul în care clipim sau în timpul sacadelor, în rest stimulii persistă destul timp pentru a putea fi prelucraţi direct. Durata ei este de aproximativ 100 milisecunde pentru memoria iconică şi 200 milisecunde pentru cea ecoică. În memoria senzorială se reţin informaţii precategoriale, iar retenţia se face automat, şi preatenşional. Această memorie are o locaţie precisă în creier.

Intamplari hazlii

Sa vorbesti de aproape sa platesti putin

--------------------------------------------------------------------------------
Eram intr-o zi la o terasa cu niste prieteni si beam cate un suc. Era o zi ca toate celalalte...adica plictisitoare si calduroasa ce era vara..si cum stateam si palavragem de toate ptr. toti cel care statea pe scaunul de linga mine ii suna mobilul. El il scoate foarte calm din buzunar se uita la nr. care il apela si se intoarce zimbind spre mine si zice: uite ce seamana nr. asta cu al tau(eu avind tel. in buzunar la vestuta pe care o aveam pe mine) ma uit si il aprob..chiar ce seamana..el raspunde foarte normal si tot zicea..alo,alo,aloooo...eu imi scot tel. din buzunar si constat ca eu il apelesem prin presare din greseala si in loc sa inkid tel. eu l-am dus la ureke si am tipat sa inkida el tel. ca imi maninca centii degeaba...va dati seama cit sa ris pe seama mea..Dar ma blocasem cu gindul ca respectivul a raspuns si imi consuma mie centii....