GANDIRE

Gândire
Gândirea reprezintă nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei despre lumea externă şi despre propriul nostru EU. Prin ea se realizează saltul calitativ al activităţii de cunoaştere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existenţei obiectului la interpretarea şi explicarea lui legic-cauzală, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.
Prin urmare, gândirea este procesul psihic de reflectare mijlocită şi generalizat-abstractă - sub forma noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor - a însuşirilor comune, esenţiale şi necesare ale obiectelor şi a relaţiilor legice, cauzale între ele.
Caracterul mijlocit al gândirii constă în aceea că ea operează nu direct asupra realităţii, ci asupra informaţiei furnizate de percepţii şi reprezentări.
Desfăşurarea ei presupune întotdeauna fie existenţa unei informaţii care se extrage în prezent în cadrul contactului senzorial cu obiectul, fie a unei informaţii evocate din tezaurul memoriei. În acest fel, chiar produsele unei activităţi a gândirii devin, la rândul lor, obiect al unui proces ulterior de gândire.
Dar, cum rezultă şi din definiţia de mai sus, deşi elaborarea gândirii este precedată de formarea experienţei şi schemelor perceptive, şi a sistemului de reprezentări, ea nu este o continuare în linie dreaptă a acestora, ci apare ca un moment de discontinuitate, de salt, de restructurare calitativă a mecanismelor şi principiilor comunicării informaţionale a omului cu lumea externă.
Caracterul general-abstract al gândirii rezidă în aceea că ea se desfăşoară permanent în direcţia evidenţierii însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, şi a subordonării diversităţii cazurilor particulare unor modele ideale generale – noţiuni, principii, legi.
Gândirea se organizează ca un sistem multifazic, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: trecut, prezent şi viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diversele momente şi stări ale obiectului: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina starea lui în viitor. Ea realizează o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe lângă funcţia interpretativ-explicativă, dobândind şi o funcţie creatoare: elaborarea de modele, proiecte şi planuri ideale pe baza cărora, în cursul activităţii practice, se realizează noi obiecte, noi configuraţii ale mediului înconjurător.
Fiind procesul de cunoaştere de rangul cel mai înalt, care asigură pătrunderea în esenţa lucrurilor, înţelegerea relaţiilor logice dintre acestea, explicarea şi interpretarea lor, şi care face posibilă rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic şi practic, gândirea ocupă un loc central în sistemul psihic uman.
Atributul centralităţii este conferit gândirii nu numai de faptul că se bazează pe celelalte funcţii şi disponibilităţi ale subiectului (trecând succesiv de la fenomen la esenţă, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci şi de faptul că ea acţionează ca un adevărat mecanism de comandă-control asupra celorlalte procese psihice, organizându-le, modificându-le în concordanţă cu criterii şi exigenţe logice obiective: într-un cuvânt, le conferă dimensiunea raţionalităţii. De asemenea, centralitatea gândirii în cadrul sistemului psihic uman se demonstrează şi prin aceea că trăsăturile şi funcţiile conştiinţei îşi găsesc expresia cea mai înaltă în structura şi dinamica ei.

Cuprins
• 1 Conţinutul informaţional al gândirii
• 2 Gândirea la animale şi gândirea la oameni
• 3 Gândirea şi necunoaşterea datorată lipsei de gândire
• 4 Funcţiile gândirii
• 5 Structurile operatorii ale gândirii
• 6 Produsul gândirii
• 7 Vezi şi
• 8 Cuvinte asemănătoare

Conţinutul informaţional al gândirii
Gândirea este un proces de cunoaştere, alături de senzaţii, percepţii, reprezentări, memorie, imaginaţie. Procesele de cunoaştere au un punct comun în reflectarea realităţii – ele reflectă aspecte, laturi, însuşiri ale realităţii. Dar, în timp ce procesele senzoriale reflectă însuşiri concret intuitive, accesibile simţurilor, gândirea reflectă însuşiri esenţiale (invarianţi cognitivi). Un invariant cognitiv exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil şi definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene.
Însuşirile concret intuitive fiind accesibile simţurilor, ne apar aşa cum sunt ele. În schimb, gândirea trece dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de particular la general. Însuşirile esenţiale sunt impalpabile, inaccesibile simţurilor. În schimb, sunt accesibile simţurilor prin intermediul unor operaţii complexe de abstractizare şi generalizare. Însuşirile esenţiale sunt extrase din realitate, îndepărtându-se tot ceea ce este conjunctural, contextual, neesenţial.
Reflectarea din gândire este o reflectare multiplă, mijlocită prin intermediul cunoaşterii perceptive, a reprezentărilor, a experienţei acumulate, dar mai ales prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice. Limbajul este un factor mijlocitor şi un mecanism de integrare şi vehiculare a informaţiei.
Reflectarea din gândire, spre deosebire de cea din procesele senzoriale, se desfăşoară pe axa timpului, între trecut, prezent şi viitor. Gândirea îşi extrage conţinuturile din stocurile memoriei, le reactualizează selectiv în raport cu cerinţele prezentului şi emite predicţii cu privire la viitor. Reflectarea din gândire prezintă un grad înalt de libertate, astfel încât se poate deplasa nu numai pe axa timpului, ci şi pe verticala cunoaşterii.
Gândirea la animale şi gândirea la oameni
Animalele au acţiune de judecată (gândire primitivă) bazată pe instinct şi acumulare de calităţi prin selecţie naturală, genetică, ceea ce uneori e foarte util, dar nu posedă capacităţi de gândire abstractă, conştientă, adică, capacităţi de a-şi autodirecţiona gândirea, pentru a atinge un anumit scop. Gândirea animalelor este definită şi se rezumă de obicei la reacţii faţă de factorii de mediu, tinzând spre, dar practic niciodată atingând nivelul gândirii umane, în timp ce, gândirea umană, se formează conştient pornind de la idei şi necesităţi, care dau naştere la scopuri care trebuie atinse. Gândirea umană devine astfel autonomă, constând din reacţii la stimuli interni, ce ţin tot de procesul de gândire (de gânduri anterioare) şi nu neapărat de stimuli externi, cum ar fi evenimentele care au loc in mediul în care fiinţa îşi desfăşoară activitatea.
Gândirea şi necunoaşterea datorată lipsei de gândire
Necunoaşterea oamenilor se referă în primul rând la importanţa cunoaşterii, drept cunoaştere a evenimentelor şi experienţelor anterioare (cunoaşterea istoriei), importanţă de care majoritatea oamenilor nu mai ţin cont şi care poate duce la catastrofe concretizate prin repetarea unor fenomene, de exemplu istorice, catastrofale, care ar trebui să ducă la înţelegerea lor ca pericole potenţiale şi posibile, probabile sau chiar iminente, care trebuie prevăzute şi evitate în baza experienţelor trecute, în scopul evitării consecinţelor negative de amploare mai mare sau mai mică, de la caz la caz.
În al doilea rând, necunoaşterea oamenilor are la bază indiferenţa acestora faţă de ce se întâmplă în jurul lor, indiferenţă căpătată printr-o educaţie greşită care nu pune accent pe cunoaştere şi nu îl învaţă pe individ, nimic despre societate, despre rolul său în societate şi despre modul în care trebuie să arate o societate civilizată.
În al treilea rând, necunoaşterea oamenilor are drept cauză stilul de viaţă superficial, lipsit de procesul de gândire şi analiză, care ar trebui să definească orice fiinţă umană, pentru că, cel puţin teoretic toţi facem parte din aceeaşi specie numită ştiinţific „homo sapiens”, adică omul care gândeşte sau omul înţelept. Această sintagmă defineşte desigur doar capacitatea genetică a omului de a gândi, şi nu gândirea în sine, ceea ce însemnă că, chiar dacă toţi putem gândi, nu toţi şi facem acest lucru, sau nu toţi facem acest lucru cum trebuie.
Funcţiile gândirii
Gândirea are o funcţie cognitivă, având rolul esenţial în cunoaşterea abstractă, formală a realităţii. În baza acestei funcţii, gândirea realizează trecerea dincolo de aparenţă la esenţă, dincolo de formă la conţinut.
O a doua funcţie este cea adaptativ reglatorie. Gândirea are un rol central în sistemul psihic uman. Pe de o parte, gândirea valorifică rezultatele celorlalte activităţi şi procese psihice, fiind multiplu mijlocită. Pe de altă parte, gândirea valorizează, dezvoltă şi perfecţionează celelalte procese psihice. În acest mod, se dezvoltă formele complexe ale percepţiei şi observaţia, reprezentările generale, memoria logică, imaginaţia reproductivă, motivaţia cognitivă etc.
Structurile operatorii ale gândirii
Gândirea este procesul psihic care dispune de cel mai vast sistem de structuri operatorii, fiind procesul psihic maximal operaţionalizat. Operaţiile fundamentale ale gândirii sunt: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea, abstractizarea şi concretizarea.
Produsul gândirii
Gândirea se finalizează prin concepte, judecăţi, raţionamente, prin sisteme cognitive încheiate.
Unitatea de bază a gândirii este noţiunea – integrator categorial care selectează şi sistematizează însuşirile esenţiale, legice şi necesare, cu privire la o întreagă clasă de obiecte sau fenomene.
Structura de conţinut a procesului gândirii nu este o simplă înlănţuire de noţiuni luate separat, ci un sistem de relaţionare logică a noţiunilor în judecăţi şi a acestora în raţionamente.
Judecata este o structură informaţională mai complexă, care reflectă obiectul în relaţie cu alte obiecte sau dezvăluindu-i anumite însuşiri, care în noţiunea luată separat sunt ascunse. Raţionamentul este o structură informaţională discursivă şi ierarhizată, în care gândirea porneşte de la anumite date (judecăţi) şi ajunge la obţinerea altora noi (concluzii).
Cel mai important aspect psihologic al noţiunii ca produs al gândirii este trăirea ei în plan subiectiv ca semnificaţie. A gândi înseamnă a înţelege, a pătrunde semnificaţia noţiunilor cu care operăm. Altfel, noţiunile nu sunt decât, cel mult, etichete verbale lipsite de conţinut.