MEMORIA

Memorie

Memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoaşterea şi reproducerea senzaţiilor, sentimentelor, mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut. Memoria defineşte dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor.
Graţie memoriei, fiinţa noastră psihică, eul, dobândeşte continuitatea identităţii în timp. Fără dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanenţă puşi în faţa unor situaţii noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experienţă elaborată, de nici un procedeu de abordare şi rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor şi erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.
Funcţia memoriei devine, aşadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei şi adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Ea se datorează plasticităţii creierului – proprietatea de a-şi modifica starea internă sub influenţa stimulilor externi – şi capacităţii lui de înregistrare, păstrare şi reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia şi-a restructurat atât schema de funcţionare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj şi procedee mnemotehnice de natură logică), cât şi aria de cuprindere, ajungând să înregistreze şi să conserve informaţii despre toate genurile de fenomene şi evenimente, precum şi întreaga gamă de experienţe, accesibile la nivel individual şi comunitar.
Latura remarcabilă a evoluţiei memoriei umane constă în diferenţierea şi individualizarea capacităţii reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informaţiei şi experienţei stocate, şi desfăşurarea unor activităţi mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.
La om, memoria nu este concentrată şi localizată într-un singur bloc, ci este distribuită mecanismelor care realizează funcţiile şi actele psihocomportamentale specifice. Aşadar, spre deosebire de computer, creierul uman posedă nu doar un singur bloc memorativ, ci mai multe, între care există conexiuni bilaterale. Între modul de funcţionare a memoriei şi modul de funcţionare al percepţiei, reprezentării şi gândirii există o condiţionare reciprocă profundă: dereglarea verigii memorative determină tulburări serioase în desfăşurarea proceselor pe care le susţine (percepţie sau gândire), iar dereglări la nivelul procesului specific afectează funcţionarea bazei lui memorative.
Memoria se caracterizează prin câteva trăsături esenţiale, care îi sunt imprimate de integrarea ei în structura proceselor şi activităţilor specifice. Memoria este activă, selectivă, contextuală, mijlocită, organizată logic şi sistemic.
În investigarea şi evaluarea nivelului de dezvoltare şi eficienţă al memoriei se iau în considerare următorii parametri: volumul, trăinicia, fidelitatea, completitudinea, promptitudinea.

Cuprins
• 1 Clasificare
• 2 Conţinutul informaţional al memoriei
• 3 Funcţiile memoriei
• 4 Structurile operatorii ale memoriei
• 5 Produsul memoriei
• 6 Vezi şi
• 7 Note

Clasificare
După diverse criterii, memoria poate fi clasificată şi pot fi delimitate mai multe forme ale acesteia. Astfel, după prezenţa sau absenţa intenţiei, scopului şi controlului voluntar în procesele de engramare, păstrare şi reactualizare, delimităm memoria involuntară şi memoria voluntară. După gradul de înţelegere al celor memorate, memoria poate fi mecanică sau logică. După modalitatea informaţională preferenţială, s-au identificat memoria imagistic-intuitivă şi memoria verbal-simbolică. În fine, după criteriul timpului, se delimitează: memoria senzorială, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.
Conţinutul informaţional al memoriei
Memoria reflectă trecutul ca trecut, astfel încât în momentul în care subiectul reactualizează o informaţie, este conştient că acea experienţă s-a petrecut cândva în trecut.
Conţinuturile memoriei sunt extrem de variate. Începând de la experienţe de ordin senzorial perceptiv, apoi cunoştinţe, noţiuni, experienţe afective, experienţe sociale, ş.a.m.d.. Conţinutul reflectoriu constituie şi un criteriu de clasificare a unor forme specializate de memorie. Putem vorbi despre memorie senzorială (vizuală, auditivă, motorie, gustativă, olfactivă), memorie perceptivă, memoria imaginilor, memorie cognitivă, memorie afectivă, memorie socială.
Reflectarea din memorie prezintă o serie de caracteristici: este o reflectare activă, selectivă, situaţională, relativ fidelă, mijlocită, inteligibilă, sistemică, logică, organizată.

Funcţiile memoriei
Memoria are o funcţie cognitivă. Este un proces de cunoaştere, iar rolul ei cel mai important este acela de a oferi conţinuturi proceselor cognitive superioare (gândirii şi imaginaţiei). Memoria are şi o funcţie adaptativ reglatorie, jucând un rol fundamental în echilibrul vieţii psihice a omului. Fără memorie, nu ar fi posibil fenomenul de conştiinţă. Memoria realizează ancorarea omului în trecut, capacitatea de a rezolva situaţiile prezente şi resurse pentru anticiparea celor viitoare.
Structurile operatorii ale memoriei
Memoria dispune de structuri operatorii complexe şi numeroase. Guilford include memoria în cadrul operaţiilor, ceea ce sugerează nivelul ei înalt de operaţionalizare. Informaţiile nu sunt preluate ca atare, ci se intervine asupra lor prin operaţii de organizare, sistematizare, structurare, ierarhizare, clasificare, ordonare. Toate aceste operaţii conferă conţinuturilor memoriei disponibilitatea de a fi utilizate rapid şi eficient în învăţare, înţelegere, rezolvare de probleme.
Produsul memoriei
În plan subiectiv, memoria este trăită ca amintire. În termeni psihologici, vorbim despre reactualizarea informaţiilor. Reactualizarea se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în prezenţa informaţiilor originale, care trebuie recunoscute între alte informaţii. Este o formă simplă de reactualizare, ce presupune mai ales implicaţii de ordin perceptiv şi ale procesului reprezentării.
Reproducerea este forma complexă şi superioară a reactualizării, ea realizându-se în absenţa informaţiei originale. Este mult mai dificil de realizat, implicând mai ales reprezentarea şi gândirea. Reproducerea poartă întotdeauna amprenta subiectului, a stilului său cognitiv, a experienţei sale, a complexităţii procedeelor mintale folosite, precum şi a procedeelor mnemotehnice.

Memoria de foarte scurtă durată
Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucât excitaţia provocată în organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de "staţii" intermediare, întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerție, deci să dureze până la 0,25-0,50 dintr-o secundă. Această persistență e foarte importantă; datorită ei, când mergem, nu vedem toate obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanți care apar un timp foarte scurt în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mișcării.

Memorie de scurtă durată
Modelul memoriei după Atkinson şi Shiffrin
Memoria de scurtă (MSD) se referă la o memorie cu o capacitate limitată care intermediază informaţia între memoria senzorială (MS) şi memoria de lungă durată (MLD). Un alt termen pentru memoia de scurtă durată este memorie de lucru.
MS şi MLD
Iniţial s-a consierat că între MSD şi MLD ar exista diferenţe structurale, dar s-a constatat că de fapt cele două sunt stări diferite ale aceluiaşi sistem. Memoria de scurtă durată este acea parte a memoriei care este activată la un moment dat. Din această cauză această memorie se mai numeşte şi memorie de lucru.
Capacitate
Capacitatea memoriei de lucru este în medie de 7 obiecte, dar variază între 5 şi 9. Totuşi capacitatea ei poate fi mai mare în funcţie de tehnicile mnezice. De exemplu dacă este vorba despre obiecte cu sens se poate reţine mai multă informaţie. G. A. Miller înaintează noţiunea de "chunck", care este "cea mai înaltă modalitate de organizare a informaţiei de care dispune un subiect la un moment dat" (Mircea Miclea, 2003, p. 194).
Exemplu:
în loc de a reţine 0 0 4 0 2 3 8 1 2 0 1 este mai uşor să reţinem 0040 prefixul telefonic al României, 238 mii de km2 suprafaţa României şi 12/01 ziua naţională a României.
Cu alte cuvinte limita MSD nu se referă la cantitatea de informaţie ci la unităţile de seminificaţie pe care le poate stoca. Realizarea acestor unităţi de informaţii, denumite chunks, se realizează prin procesări descendente, adică este influenţată de baza noastră de cunoştinţe.
Durata MSD
Studiile experimentale au arătat că în primele 6 secunde se uită peste 50% din materialul memorat, şi după 15 secunde se uită 90% (din total). Efectul de interferenţă, inhibiţia laterală, sau poziţia în serie sunt factori care influenţează amintirea informaţiilor

Memorie senzorială
Memoria senzorială se referă la persistenţa unei reprezentări senzoriale a unui obiect după ce acesta nu mai acţionează asupra receptorilor. Durata ei este de câteva sutimi de secundă. Este specifică fiecărei modalităţi senzoriale: memorie iconică pentru văz, ecoică pentru auz, tactilă, etc. .

Exemplu
Dacă auzim un sunet dela un CD-player, după ce acesta încetează, reprezentarea sa rămâne în memoria senzorială pentru scurt timp. Asemănător, dacă privim o poză, după ce ne îndreptăm privirea în altă parte, pentru câteva clipe vom păstra în memoria senzorială acea imagine.

Memoria senzorială
Reţinere stimulilor în memoria senzorială este necesară pentru extragerea trăsăturilor sale, care vor fi ulterior prelucrate. Această memorie este utilă în momentul în care clipim sau în timpul sacadelor, în rest stimulii persistă destul timp pentru a putea fi prelucraţi direct. Durata ei este de aproximativ 100 milisecunde pentru memoria iconică şi 200 milisecunde pentru cea ecoică. În memoria senzorială se reţin informaţii precategoriale, iar retenţia se face automat, şi preatenşional. Această memorie are o locaţie precisă în creier.

Memorie semantică
Reţinerea stimulilor în memoria senzorială este necesară pentru extragerea trăsăturilor sale, care vor fi ulterior prelucrate. Această memorie este utilă în momentul în care clipim sau în timpul sacadelor, în rest stimulii persistă destul timp pentru a putea fi prelucraţi direct. Durata ei este de aproximativ 100 milisecunde pentru memoria iconică şi 200 milisecunde pentru cea ecoică. În memoria senzorială se reţin informaţii precategoriale, iar retenţia se face automat, şi preatenşional. Această memorie are o locaţie precisă în creier.